POVESTILE DE VIATA – CONECTARE CU TINE SI CU CEILALTI
-descifrand povestea noastra de viata, devenim parintii mai responsabili-
Fiintele umane se simt mai fericite si sunt capabile sa-si dezvolte in modul cel mai avantajos talentele atunci cand stiu ca au in spate una sau mai multe persoane de incredere gata sa le vina in ajutor cand s-ar putea sa intampine dificultati. Persoana de incredere este cunoscuta sub denumirea de figura de atasament. (John Bowlby)
Necesitatea unei figuri de atasament, a unei baze de siguranta nu este in nici un caz o necesitate exclusiva a copiilor, desi, datorita importantei ei vitale in timpul primilor ani de viata, aceasta este perioada in care s-a manifestat intotdeauna mai evident si a fost cel mai atent analizata.
Sunt motive serioase pentru a crede ca aceasta necesitate este prezenta si in cazul adolescentilor si al adultilor. In privinta celor din urma, totusi, este o necesitate adesea mai putin evidenta si probabil diferita in functie de diversele etape ale vietii. Daca in timpul copilariei timpurii sau adolescentei nu s-a format o legatura de atasament securizanta, acest lucru poate fi remediat si printr-o relatie terapeutica ce ofera un atasament sigur pentru pacient.
Exista o relatie cauzala puternica intre experientele unui individ alaturi de parintii lui si capacitatea/incapacitatea ulterioara a acestuia de a forma legaturi afectuoase, ce se poate manifesta ca probleme de cuplu si/sau ca mod in care isi indeplineste la randul lui rolul de parinte, precum si sub forma de simptome nevrotice si tulburari de personalitate.
Nu este nici un mister, nu e necesara invocarea unui al saselea simt, copii de varsta foarte mica sunt chiar mai preocupati de semnificatia tonului vocii, a gesturilor si a expresiilor faciale decat adultii, iar dintre copii, bebelusii sunt si mai acut sensibili la modul in care sunt manevrati.
Multe dintre dificultatile emotionale intampinate de parinti isi au originea in incapacitatea acestora de a-si solutiona propria ambivalenta, propriile nevoi nesatisfacute inca din copilaria lor. Cand devenim parintii unui copil, ne sunt evocate emotii intense, emotii la fel de puternice precum cele care leaga un copil de varsta mica de mama sa sau pe indragostiti unul de celalalt.
Lunile si anii imediat dupa nasterea copilului reprezinta o perioada critica in dezvoltarea mamei si a tatalui. In aceasta faza timpurie a parentajului, sentimentele parintilor par mai accesibile decat in alte perioade, ajutorul este adesea cautat si este foarte bine primit, iar pentru că relatiile din cadrul familiei sunt inca flexibile, acest ajutor este in multe cazuri foarte eficient.
Familia cu un nou-nascut reprezinta punctul strategic in care poate fi intrerupt cercul vicios al copiilor disfunctionali care, la randul lor, se poarta cu copiii lor in asa fel incat generatia urmatoare dezvolta aceleasi probleme sau unele similare.
Cati dintre noi, insa, indraznesc sa intre singuri intr-o casa complet straina, cufundata in intuneric? Ce usurare ar fi sa avem pe cineva cu noi, macar o sursa buna de lumina sau preferabil atat lumina cat si companie. Poate fi unul dintre motivele pentru care sa alegeti sa faceti terapie.
Terapia este deci si o poveste introspectiva, este istoria vietii noastre. Prin impartasirea acestei povesti si prin constientizarea ei te conectezi cu celalalt.
Povestile sunt mijlocul prin care intelegem mai bine evenimentele din viata noastra. La nivel individual si colectiv, spunem povesti pentru a intelege ce ni se intampla si pentru a da o forma coerenta acelor experiente. Actul de a povesti este fundamental in toate culturile umane, iar povestile impartasite creeaza o legatura cu ceilalti care duce la dezvoltarea sentimentului de apartenenta la o anumita comunitate. Povestile unei culturi au un rol determinant asupra modului in care membrii sai percep realitatea.
Altfel spus, povestile sunt create de noi, dar, in acelasi timp, ele ne formeaza identitatea si tocmai de aceea joaca un rol central in experienta umana, atat la nivel individual, cat si colectiv.
Fiecare dintre noi avem povestile noastre individuale, experiente din viata noastra personala cu ajutorul carora ne aprofundam cunoasterea de sine si dezvoltam o intelegere mai larga asupra noastra insine si a relatiilor noastre cu ceilalti. Naratiunile autobiografice incearca sa dea sens vietilor noastre, atat lucrurilor care ni s-au intamplat, cat si experientelor launtrice care compun modul unic si subiectiv in care fiecare om da sens vietii sale.
Aprofundandu-ne intelegerea de sine si explorand evenimentele si procesele mentale din vietile noastre, povestile noastre autobiografice vor creste si vor evolua.
Copiii incearca in mod firesc sa inteleaga si sa dea un sens experientelor lor, iar a povesti copiilor tai o experienta ii poate ajuta sa asimileze atat evenimentele ca atare, cat si continutul emotional al acelei experiente. O stfel de interactiune parinte-copil le poate fi de mare ajutor pentru a intelege ce li s-a intamplat si le pune la indemana instrumentele concrete pentru a deveni intuitivi si capabili de reflectie. Fara o asemenea intelegere emotionala din partea unui adult atent, copilul se poate simti inconfortabil sau chiar cuprins de rusine.
Copiii, chiar cei care pot intelege limbajul verbal, se folosesc de accesorii precum papusile, marionetele si desenul, ceea ce ii ajuta foarte mult sa isi inteleaga propriile experiente. Cand copiii inteleg ce li s-a intamplat, disconfortul lor este de regula mult diminuat.
Pot exista experiente din propria ta copilarie pe care nu le-ai putut intelege la timpul respectiv, deoarece nu a exista vreun adult atent care sa te ajute sa intelegi experienta. De cand exista umanitatea, mintea incearca sa inteleaga lumea si sa isi controleze starea sa emotionala launtrica prin intermediul relatiei parinte-copil. Parintii ii ajuta pe copii sa isi controleze starile launtrice si sa dea o semnificatie experientei. Aceasta abilitate de a spune povesti reflecta o mutatie fundamentala, anume ca respectivul copil a reusit sa dea un sens lumii si sa isi controleze starile emotionale.
Modul in care spunem povestile noastre de viata devoaleaza cum am reusit sa intelegem evenimentele din viata noastra. Ce inseamna pentru tine sa vorbesti despre evenimentele din viata ta? Ti se intampla sa descrii experientele de la distanta sau le retraiesti la nivel emotional pe masura ce povestesti? Anumite subiecte au ramas nerezolvate, parandu-ti a avea o mare incarcatura emotionala, desi este vorba de lucruri intamplate cu multi ani in urma? Iti amintesti multe detalii legate de primii tai ani din viata? Ce simtaminte se ivesc cand iti povesteti experientele din copilarie?
Povestile noastre de viata ne ofera indicii asupra modului in care trecutul modeleaza prezentul. Felul in care ne spunem povestile, in care accentuam anumite aspecte ale experientelor noastre poate sa indice maniera in care am reusit sa intelegem lumea si pe noi insine. De exemplu, te poti gandi la evenimentele din viata ta fara sa acorzi prea multa importanta naturii relatiilor dintre membrii familiei.
In sanul anumitor familii exista un stil mai distant de a relationa unii cu altii, trairile sunt rareori impartasite, iar indivizi duc o existenta autonoma din punct de vedere emotional. Aici atat parintele cat si copilul pot intampina dificultati in construirea unei povesti autobiografice bogate. Intr-o astfel de situatie detaliile pot fi dificil de reactualizat, iar emotiile pot fi uneori absente din poveste. In aceste familii comunicarea priveste cel mai adesea evenimentele veitii exterioare si mai putin viata sufleteasca a membriilor familiei.
Povestile sunt incercarea mintii de a da un sens bogatiei launtrice din noi si din ceilalti.
Povestile impartasite de mintea unei persoane catre mintile altora constituie o modalitate universala de a crea legaturi intre noi. Povestile ne ingaduie sa avem acces la integrarea interpersonala. Cand ne gandim la oamenii importanti din vietiile noastre, ne amintim deseori de momente de conectare care isi gasesc expresia in povestile personale atat de pretuite in relatiile noastre.
Rolul fundamental pe care il indeplinesc povestile este acela de a conecta sinele din trecut, in prezent si intr-un viitor anticipat.
Pe masura ce reflectezi asupra povestii propriei vieti, poti ajunge la o intelegere de sine mai profunda, fiind capabil sa integrezi emotiile in viata ta cotidiana si sa acorzi respectul cuvenit acestei valoroase cai de cunoastere. Pe masura ce mintea ta se modifica in urma autoreflectiei, poti descoperi ca se modifica si expereientele tale cu propriul copil.
Experienta modeleaza mintea, asa cu mintea modeleaza experienta. Dezvoltarea personala si cunoasterea de sine aprofundata ce apar in urma elaborarii povestilor tale de viata pot imbogati capacitatea ta de mindsight si te pot face mai sensibil fata de copilul tau.
Ambivalenta parentala apare in diverse forme, provenite adesea din probleme nerezolvate. Parintii pot fi prada unor sentimente contradictorii, care le submineaza capacitatea de a fi deschisi si iubitori fata de proprii copii. Datorita barierelor rigide pe care le-am construit in copilarie si ulterior, ne este aproape imposibil sa ne adaptam intr-o maniera consecventa si clara noului rol de parinti iubitori. Aspecte firesti din experienta copiilor nostri, precum emotivitatea, neajutorarea si vulnerabilitatea, dependenta lor fata de noi, pot parea amenintatoare si devin intolerabile.
In cadrul terapiei, in urma procesarii constiente a amintirilor si experientei de viata integram problemele emotionale referitoare la vulnerabilitate si neputinta, pentru a le gasi rezolvare.
Cand parintii nu isi asuma responsabilitatea pentru propriile probleme ramase suspendate, ei pierd nu doar prilejul de a devenii parinti mai buni, dar si pe acela de a-si continua propria dezvoltare. Oamenii care ignora originea propriilor comportamente si reactii emotionale puternice nu isi constientizeaza problemele nerezolvate si ambivalenta pe care o creeaza.
In viata sunt suficiente ocazii cand trebuie sa ne adaptam rapid si sa ne descurcam cat putem de bine in fata unor situatii dificile. Cei mai multi dintre noi avem reminiscente sau probleme nerezolvate care sunt gata sa ne puna constant la incercare. O problema nerezolvata ne poate face sa fim inflexibili cu proprii copii, impiedicandu-ne sa alegem acele raspunsuri care ar fi utile dezvoltarii lor.
Este posibil ca noi sa nu ii ascultam cu adevarat pe copiii nostri, deoarece propriile experiente fac atata zgomot inlauntrul nostru, incat nu ii putem auzi. In acesta situatie, noi nu suntem pe aceeasi lungime de unda cu ei, continund sa actionam in acelasi mod lipsit de eficacitate si frustrant pentru noi si copii nostri, deoarece suntem prizonierii unor reactii intemeiate pe experienta noastra din trecut.
Este dificil sa fim prezenti pentru copiii nostri cand memoria implicita a unor experiente dureroase sau pierderi nerezolvate ne copleseste si suntem complet cufundati in ele. Adaptarile noastre automate in fata acestor experiente din trecut devin apoi definitorii pentru “cine suntem”, iar povestea vietii noastre este scrisa pentru noi, dar nu de noi. Intruziunile problemelor nerezolvate pot influenta direct modul cum ne cunoastem pe noi insine si cum interactionam cu proprii copii. Cand problemele nerezolvate scriu povestea vietii noastre, NU noi suntem autobiografii nostri, noi nu facem decat sa inregistram cum trecutul are influenta continuu, deseori fara ca sa realizam, asupra experientelor prezente, dand forma directiilor pe care le vom urma in viitor. Alegeriile noastre legate de modalitatea in care ne crestem si educam copiii nu mai sunt rodul chibzuintei, fiind mai degraba reactii bazate pe experientele noastre din trecut. Este ca si cum am fi renuntat de buna voie la capacitatea de a ne alege drumul, hotarand sa trecem pe pilot automat, fara a sti nici macar unde ne duce pilotul. Deseori incercam sa controlam sentimentele si comportamentul copiilor nostri cand, de fapt, propriile noastre experiente launtrice sunt cele care declanseaza senzatia noastra de insatisfactie in fata comportamentului lor.
Daca acordam atentie experientelor noastre launtrice in clipa cand ne supara comportamentul copiilor nostri, putem incepe sa descoperim și ce efect au actiunile noastre asupra relatiei de dragoste pe care vrem sa o avem cu proprii nostri copii. Odata cu rezolvarea problemelor noastre, avem acces la o gama mai larga de optiuni, iar modul de a raspunde copiilor castiga in flexibilitate. In povestile vietilor noastre vom putea incepe sa integram amintiri care ne vor ajuta sa intelegem rostul experientelor noastre, pentru a creste armonios, noi si copiii nostri.
Cum pot oferi ca parinte o relatie pe care copilul s-o poata folosi pentru propria crestere personala?
Daca vrem sa creăm o relatie de atasament sigura cu ceilalti pentru dezvoltarea unor persoane creative, adaptative si autonome la varsta adulta este nevoie sa fim autentici, astfel incat sa ne traim propriile sentimente in mod real, fara masti. A fi autentic presupune sa fi dispus sa traiesti si sa exprimi prin cuvinte si purtari diferitele sentimente si atitudini care exista in tine, doar in acest fel relatia poate fi reala.
O a doua conditie ar fi sa acceptam cu caldura si pretuire pe celalalt (in cazul acesta propriul copil) ca fiind diferit, cu valoarea sa proprie, sa-l respectam si sa-l placem, sa fim dispusi sa il lasam sa isi asume propriile sentimente in felul lui. Aceasta acceptare a fiecarui aspect fluctuant al celuilalt face ca relatia sa ofere caldura si siguranta.
Insa acceptarea nu inseamna prea mult daca nu implica si intelegere, empatie, capacitatea ta de a-i vedea celuilalt lumea asa cum o vede si intelege el. Asta confera libertate sa explorezi experientele sale interioare deseori ascunse.
Intr-o astfel de relatie copilul:
va percepe si intelege aspecte din sine pe care anterior le-a refulat, a refuzat sa le accepte;
va constata ca devine mai bine integrat, mai capabil sa functioneze eficient;
va deveni in mai mare masura asa cum isi doreste sa fie, se va pretui mai mult;
va fi mai independent si mai increzator in sine, o persoana cu o mai buna exprimare de sine;
va manifesta mai multa intelegere si acceptare fata de altii;
va fi capabil sa se confrunte mai adecvat si mai confortabil cu problemele vietii.
Intr-o astfel de provocare nu suntem singuri. Psihoterapia ne poate invata ceea ce nu am dobandit in copilarie sau prin experienta de viata, ne poate deschide cai noi de intelegere, ne poate ajuta sa devenim parinti mai buni. O astfel de relatie terapeutica este esentiala pentru schimbarea constructiva a personalitatii individului parinte, in folosul sau dar, mai ales, al copilului.
Daca parintele creeaza impreuna cu copilul sau un astfel de climat, copilul va deveni mai independent si mai sociabil. In masura in care un profesor creeaza o astfel de relatie cu clasa lui, elevul va manifesta interes si initiativa de invatare, va deveni mai original, cu mai multa disciplina de sine, mai putin anxios si mai putin influentat de altii.
Bibliografie:
Carl R. Rogers, „A deveni o persoana. Perspectiva unui psihoterapeut”, Editura Trei, 2014
Daniel J. Siegel MD and Mary Hartzell M. Ed., „Parenting from the Inside Out. How a Deeper Self-Understanding Can Help You R aise Children Who Thrive ”, 2004
John Bowlby, „Crearea si ruperea legaturilor afective”, Editura Trei, 2016